Nimic mai simplu…

Când oamenii sunt liberi să facă ce vor, de obicei se imită unii pe alţii

Posts Tagged ‘editura Art’

Aveti pisica? Felixitari!

Posted by Cafea cu menta on October 17, 2008

Sfincsi cu blana coboara de pe platoul Mâţu-Pisu, unde zice-se că i-ar fi debarcat martienii, spre a ni se incolaci pe glezne si suflete. Priviti – caci aveti la ce – si va minunati. In nici o creatura a lumii nu s-au topit mai deplin lenea si sprintenul, tenacitatea si capriciul, imbuibarea si saltul gracil, indiferenta si pisalogeala, smecheria calma si suieratul amenintator, voluptatea somnului si cheful de joaca. Pisica e certificatul de nastere al lumii pe dos. Mansonul asta cu ochi iti dicteaza si iti impune, te enerveaza si te vrajeste, ti se suie-n cap si ti se cuibareste-n suflet. Esti ditamai omul si n-ai strop de autoritate in fata pisicii. Daca-i ordoni, te ignora. Daca o rogi, rade de tine. Daca o somezi, se propteste in labe, se intinde, se curbeaza ca arcul unui pod si-si ia singura masura razgaielii. Inteleptii au decis resemnati. Exista un singur lucru pe care poti sa-l faci in fata unei pisici: s-o lasi in pace.

Vorba e veche si verificata: cainii au stapani, pisicile au angajati. Confirm cu apasare: asa este. Fiecare om care aspira la anturaj felin se prezinta, fara sa stie, la un interviu telepatic in urma caruia cea care alege e pisica. Candizii sau caposii care cred ca a lor e puterea optiunii au in scurta vreme ocazia sa-si deplanga naivitatea. N-au ales, ci au fost scanati, triati din ochi, testati si in cele din urma acceptati. Sa ne intelegem. Nu tu, omule, accepti o pisica, oricat de greu tiar cadea acest adevar. A, e casa ta, sunt banii tai, tu o hranesti, tu ii strangi mizeriile si tot tu o duci la doctor cand e bolnava? Pai tocmai aici e clenciul. Iar in spatele lui, paradoxul. Pisica depinde de tine (si uneori are grija sa-ti spuna ca stie, sub forma unei ocheade languroase), dar cel acceptat tot tu esti. Si-acum intebarea: cine-i mai inteligent? Aud?

E greu de spus prin ce anume fascineaza pisica, care sunt strategiile ei de cuceire. Va tebui sa mai treaca multa vreme pana sa ne lamurim din ce motiv capitulam in fata autoritatii ei. Unii ii invoca frumusetea, perfectiunea estetica, armonia pe care nici macar pata asimetrica de sub ochi sau de pe ureche n-o poate ciobi. Altii se lasa sedusi de torsul ei rasplatitor pe care-l aud dupa ce-si fac datoria si o mangaie gospodareste, la doua maini, cu simt de raspundere, pana la amortirea degetelor si blocarea salelor. Unii nu pot rezista mieunatului ei in diverse registre – imperativ, tandru-implorator, sugubat, dictatorial, pufos, insinuant, agresiv sau smerit. Altii isi ingroapa fata in blana ei si se trezesc in felinirvana.

Cei care cad astfel in robia aparentelor au nevoie de o drastica trezire la realitate. Ultimele cercetari in domeniu arata ca principala trasatura a pisicii e arta de a suscita simpatie comportandu-se antipatic. Performanta nu e la indemana oricui, sa fim sinceri. Cand un om face lucruri nesuferite, el devine – in mod logic – nesuferit. Cand o pisica face lucruri nesufeite, ea devine – in mod ilogic – obiect al adoratiei. Suprematia felina e violenta, nera si implacabila. Pisica nu se simte datoare sa castige dragostea omului prin fapte bune. Si, in fond, de ce ar face-o? Omul i-a dovedit deja ca-i apreciaza la fel de mult nazbatiile. Daca un copil darama un ghiveci cu mingea si intra cu pantofii innoroiati in sufragerie, risca o scatoalca sau macar o vorba de repros. Daca pisica sfasie perdeaua, franjureaza fotoliile abia cumparate, scamoseaza covorul cozonacindu-l cu ghearele si isi face nevoile in papucii de casa, o luam in brate si o consolam pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit.

Abia cand mangai pisica iti dai seama la ce distanta enorma se afla fata de caine. Iata momentul adevarului, voila testul infailibil, care lamureste pe toata lumea ca nu exista numitor comun pentru calin si canin. (Faptul se poate constata la fel de bine in preajma tomberonului, cand arunci gunoiul: Grivei tatoneaza zona sfios, cu ochi lirici, pandind zgarciul de pe os cu coada intre picioare, pe cand Burlanita te fixeaza cu bumbii fosforecenti ai privirilor, trufasa in tot ce face si unduindu-si coada ca pe o cobra vrajita de fluierul indianului. Unul te invaluie, cealalta te infrunta.) Mangaierea e un barometru fara gres. Cainele se gudurasi cerseste, pisica se infiinteaza si pretinde. Intr-un caz, rugamintea apoasa, cu o mutra care ar imblanzi un calau saudit. In celalalt, tupeu cat incape, tencuit pe un facies de inchizitor operat de clementa. Paznicul casei abia de cuteaza sa se atinga cu varful botului: “Nu te supara, nu mi-o lua in nume de rau, te rog din tot sufletelul meu, scarpina-ma trei secunde sub barbie.” Rasfatata iti ordona cascand gura scurt, sonor si dusmanos: “Pune mana si presteaza.” Corolarul acestei melancolice ocupatiuni e ca pe caine poti sa-l terzesti si noaptea din somn ca sa-l mangai, pe cand pisica se lasa dezmierdata exclusiva cand are ea chef. Tocmeala sau cale de mijloc nu exista.

In zburda ei prin viata noastra, pisica mai face un lucru aflat la indemana putinilor alesi: te obliga sa-i admiri stilistica escrocarii. Stii din capul locului ca ai de a face cu o traficanta de emotii, dar te lasi imbrobodit. Daca azi ghemul blanos te duce cu presul, singura ta alinare e ca maine te va duce cu zaharelul. Exista aici o varietate a procedeelor pacalitorii care i-ar umple de invidie pe multi bipezi. Pisica mimeaza vulnerabilitatea, dar in spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment si o voluptate a sfidarii cum mai vezi doar in filmele cu gangsteri care provoaca politia. Cand ii vine bine, iti lasa impresia ca, la o adica, stie si ea sa te apere de rele. Se cocoata pe bratul fotoliului unde citesti, adoptand postura unui cerber imbufnat. Ti se suie in cap, pazindu-ti inspiratia si avand grija sa nu fuga (da-te jos, Melville, si lasa-ma sa termin ce am de scris). Ti se cuibareste pe burta cand nu te simti in apele tale si se uita la tine fara o expresie anume, inducandu-ti ideea tampita ca-ti vindeca suferinta, cand, de fapt, nu face decat sa ti-o sporeasca. Nu trebuie sa fii Stephen Hawking ca sa-ti dai seama ca, daca te doare stomacul, ultimul lucru de care ai nevoie e apasarea a douasprezece kilograme de carne imblanita.

Bine-bine, dar, daca lucrurile arata atat de neplacut, mai avem vreun motiv sa tinem pe langa noi amestecul acesta de odalisca si tiran? Avem, vezi bine. Abia asteptam sa-i simtim frecarea tandra de picior, semn ca nu mai e mancare in farfurie. Abia asteptam sa ne asezam in fata televizorului si sa fim cuceriti de marele maestru al escaladei ventrale, care ni se opreste pe piept si incepe sa ne framante cu ghearele (rupandu-ne, ce-i drept, tricoul). Abia asteptam sa desfacem punga de lapte si sa auzim darabana furibunda a labutelor pe parchet, in directia bucatariei. Si – sa fim sinceri – ne place sa obtinem iubirea altora prin lupta. Cainele iti pune sufletul si dragostea pe tava, iar ca sa-i vezi ochii trebuie sa-i dai la o parte lacrimile. Altfel spus, nici o provocare. Pisica, in schimb, e o vietate nazuroasa, ciufuta, careia ii intri in voie doar daca ai resurse enorme de diplomatie, tact si Whiskas (se recomanda sortimentul de vanat, versiunea “pentru adulti”).

In ce ma priveste, dupa treisprezece ani de companie felina, am o singura dilema. Ce fac daca Melville, Klinger si Aramis, cotosmanii mei, cer sa fie mangaiati in acelasi timp?

Radu Paraschivescu

Posted in Cultura, Kitty Style, Literatura, Sentiment | Tagged: , , , | Leave a Comment »