Nimic mai simplu…

Când oamenii sunt liberi să facă ce vor, de obicei se imită unii pe alţii

Archive for February, 2008

În era informatică, cartea refuză să dipară.

Posted by Cafea cu menta on February 29, 2008


Potrivit administratorilor de librării, cererea de carte şi implicit vânzarea, a crescut, în 2007, in comparaţie cu anii precedenti. Fie că este vorba de carte şcolară, carte de specialitate sau beletristică, românii au reînceput să descopere plăcerea cititului. Principalii consumatori de literatură sunt pensionarii, care însă sunt nemulţumiţi de preţul prea mare al cărţilor de pe rafturile librăriilor. Deşi găseşte un rival de temut în film, cartea continuă să reziste timpurilor moderne, mulţi cetăţeni preferând să citească decât să vadă ecranizarea după carte.

Cei mai căutaţi scriitori sunt cei români, în proporţie de circa 60 la sută. Liiceanu, Pleşu, Patapievici ş.a.m.d, reprezintă preferinţele cititorilor. Aceştia îşi manifestă interesul pentru autorii decedaţi de curând, solicitând volume scrise acum 10-20 de ani, cum ar fi cazul lui Octavian Paler.

Advertisements

Posted in Romania + si -, Social | Leave a Comment »

Sinaxar 8 Februarie – pomenirea sfântului măritului marelui mucenic Teodor Stratilat.

Posted by Cafea cu menta on February 8, 2008

Teodor StratilatAcest sfânt a trăit pe vremea împăratului Liciniu. Se trăgea după neam din Evhaita şi locuia în Iracleea, care se află lângă marea Neagră. El întrecea pe mulţi cu podoaba sufletului, cu frumuseţea trupului şi cu puterea cuvintelor; şi toţi căutau să-i câştige prietenia. Chiar şi Liciniu s-a găsit multă vreme în legătură cu el, cu toate că auzise că este creştin şi că defăimase pe idoli. Odată Liciniu a trimis pe câţiva bărbaţi din Nicomidia, care erau de acelaşi rang cu Teodor, şi le-a poruncit să aducă cu cinste înaintea lui pe mucenic. Când aceştia s-au întors şi i-au spus lui Liciniu răspunsul fericitului Teodor (cum că se cădea mai degrabă ca împăratul să se ducă acolo, cu cei mai mari dintre zeii lui) atunci împăratul a pornit îndată la Iracleea. Iar sfântul Teodor, pregătit de mai înainte fiind prin vedenii ce i-au fost trimise în vis de Dumnezeu, când a auzit că Liciniu se apropie, a încălecat pe cal şi i-a ieşit înainte, cinstindu-l precum se cuvine. Şi Liciniu întinzându-i mâna dreaptă, şi întrebându-l de sănătate, a intrat în cetate, şi şezând într-un loc înalt, îndemna pe fericitul Teodor, să aducă jertfă zeilor săi. Iar sfântul, cerând lui Liciniu pe zeii cei mai de seamă, ca şi cum ar fi voit să-i cinstească mai întâi acasă, şi numai după aceasta să le aducă şi jertfe de obşte, împăratul dându-i voie, el a luat pe zeii cei de aur şi de argint, şi la miezul nopţii i-a sfărâmat, şi făcându-i pe toţi mici bucăţi, i-a împărţit celor săraci şi celor lipsiţi. Şi când s-a făcut ziuă Maxenţiu Comentarisie a spus împăratului, că a văzut capul zeiţei celei mari, Artemida, în mâinile unui sărac. De aceea, din porunca lui Liciniu, sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, unde a fost supus la nenumărate chinuri şi apoi a fost aruncat în temniţă cu picioarele în butuci, unde a petrecut acolo nemâncat şapte zile. După aceea iarăşi a fost scos şi supus la şi mai grele chinuri în timp ce era pironit pe cruce, în văzul mulţimii din care mulţi luau parte la chinuirea sfântului, care răbda chinurile cu ajutorul lui Dumnezeu. Văzând aceasta, au crezut în Hristos optzeci şi cinci de oameni şi după dânşii alţi trei sute de slujitori, a căror căpetenie era antipatrul Chestiu, care fiind trimişi să omoare pe cei dintâi, au crezut în Hristos. Şi dacă Liciniu, a văzut că se face zgomot mult în cetate, a poruncit să se taie capul sfântului. Dar mulţime multă de creştini s-a ridicat să-i oprească şi abia potolindu-i sfântul, şi făcând rugăciuni către Hristos, i-au tăiat capul, săvârşindu-şi astfel calea muceniciei sale. Iar sfintele lui moaşte au fost mutate din Iracleea la Evhaita, şi puse în locaşul părinţilor săi, precum a poruncit mucenicul, lui Avgar, tahigrafului său, să facă. Acesta, fiind de faţă la mucenicia lui, a scris mai pe larg toată istoria muceniciei sale, întrebările pe care le-a primit şi răspunsurile pe care le-a dat şi a mai descris şi vremea şi chipurile chinurilor sale de multe feluri, precum şi ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Sursa: www.calendarortodox.ro

La mulţi ani mie 😀 şi altor Teodor şi Teodora de pretutindeni! E un sfânt mic, da’ e al nostru 🙂

Posted in Religie | Leave a Comment »

Those wore the days, my friend…

Posted by Cafea cu menta on February 6, 2008

“Vedeti, copii?… Pe vremea mea….”

Posted in Muzica & Video, Romania + si -, Social | Leave a Comment »

Mihai Ralea – “Fenomenul Românesc” – recenzie

Posted by Cafea cu menta on February 3, 2008

“un excelent articol despre Fenomenul românesc al lui Mihai Ralea. Carte uitata despre valori ce par in curs de uitare: identitatea naţională şi specificul sufletului românesc.” www.bookblog.ro

Apărută sub egida Editurii Albatros, Bucureşti, 1997, sub ingrijirea lui Constantin Schifirnet, – autorul de studiu introductiv si coordonatorul de colectie – lucrarea Fenomenul românesc a lui Mihai Ralea se alătura analizei psihicului naţional şi a specificităţii etnice româneşti pe care au încercat-o, pe rând, D. Drăghicescu, G. Călinescu, C. Ciopraga, Edgar Papu sau Florin Mihăilescu..

Spirit umanist, cu preocupări multiple, în domenii foarte diferite, aşa cum ar fi: filosofia (îndeosebi antropologia, teoria valorilor şi a culturii), psihologia, estetica şi istoria literaturii universale, îndeosebi a celei franceze, Mihai Ralea este dificil de încadrat în doar unul din aceste sectoare în care a excelat.

Lucrarea lui Mihai Ralea, unul dintre cei mai mari eseişti ai României, vine să dezbată problema identităţii naţionale a poporului român. Fenomenul românesc se vrea, capitual, o formă de elucidare a dificultăţii de determinare a sufletului naţional, o încercare de caracterizare psihologică a sineului românesc, totul raportat la planul identităţii lumii întregi. Cartea păstrează o notă preponderent imparţială asupra dezbaterii, analizând cu precădere tipologii umane şi enunţuri sociologice sau psihologice, însă dincolo de analiza acestora, autorul vine şi cu enunţurile personale, care, bineînţeles, sunt pro sau contra.

“Care e sufletul nostru şi cum gândeşte el lumea? Cum ne entuziasmăm şi cum ne deprimăm? Cum se oglindeşte lumea în noi şi ce sens atribuim acestei oglindiri? Care sunt credinţele, iluziile, speranţele şi miturile noastre?” sunt întrebări la care lucrarea încearcă să răspundă încă din faza incipientă. Bineînţeles, aceste întrebări trebuie că sunt în sufletul fiecăruia, nevoia cunoaşterii identităţii naţionale şi ce anume ne diferenţiază ca popor şi suflet de celelalte naţii, trebuie să fie mai mult decât sete, să se apropie chiar de obsesie.

Pentru Ralea, Fenomenul românesc începe cu specificul naţional în literatură. Analiza diverselor discuţii în acest sens îl face pe autor să afirme deducţia unui adevăr de ordin general: “că literatura noastră […] conţine un anume specific sufletesc ireductibil, deosebit cu totul de acela al altor popoare.” Întrebarea din urmă a acestuia, oarecum retorică – “Dar în ce constă această particularitate a sufletului nostru naţional? ” – face încă din start saltul de la metoda estetică de analiză a identităţii, la una de psihologie. Elocvent pentru stilul pe care identitatea naţională îl poate imprima tacit, este exemplul în care un neamţ nu poate deveni un romancier în felul francez, cum nici un francez nu poate deveni compozitor în felul german, pentru că “ei nu vor face altceva decât să împrăştie în sforţări penibile o energie degeaba cheltuită. ” Iată aşadar, o trimitere la identitatea a două popoare cu vechime în istorie şi cu tradiţie culturală vastă, trimitere care arată aportul sufletului tipologic naţional ca entitate-eşalon pentru formarea unui stil unic şi inconfundabil.

Motto: “La noi, moldoveanul şi basarabeanul n-au acelaşi suflet ca olteanul ori ardeleanul. Mai mult decât atât, oraşul şi satul prezintă două mentalităţi cu totul antipodice la orice popor.”

Capitolul I, „Dificultăţi şi posibilităţi de determinare a sufletului naţional” este, mai întâi, o afiliere la gândirea filosofică a celebrului Nietszche cu privire la găsirea unităţii de stil a poporului. Apoi, pe rând, paricularitaţile naţionale, “rasa” ca noţiune anatomică sau filosofică, deosebirile etnice, psihologia popoarelor, structurile sufleteşti, atăt cele colective, cât şi cele individuale, sunt trecute prin unicitatea gândirii empatice a emeriţi sociologi, psihologi şi filosofi. (Karl Marx, K. Kautsky – care vede o diferenţiere foarte simplistă a sufletului naţional in funcţie de limba vorbită – , O. Bauer, R. Müller Freinfels, Luther, Goethe, O. Spengler, Bergson ş.a).
Mihai Ralea propune un test al cărui rezultat, bineînţeles, se poate intui imediat: “Schimbaţi cultura şi moravurile, se va schimba cu încetul şi sufletul poporului.” Enunţul probabil s-a dorit imboldul către o analiză individuală a celui ce lecturează lucrarea, la o extrospectiva asupra altor popoare pentru identificarea elementelor psihologice si culturale specifice/definitorii pentru fiecare naţie la care cititorul s-ar putea gândi. Însă dacă relaţionăm afirmaţia autorului cu momentul actual al integrării in spaţiul Uniunii Europene, ipoteza teoretică a acestuia se transformă in realitatea imediată, în care ne izbim de atacuri surprinzătoare, de afirmaţii neobişnuite în legătură cu mari valori naţionale. Problema identităţii – care se obţine din imaginea mişcării istorice – este o problemă vie in România şi pentru că cercurile de intelectuali şi instituţiile nu sunt de acord asupra unui punct de vedere comun.

Costin Nicolescu, director de imagine la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti, afirma că problema identităţii şi a conştiinţei ei este până la urmă cea care dă pornire tuturor celorlalte probleme ce pot deriva de aici: “Dezvoltările arheologilor, tehnologilor, filosofilor, istoricilor, etnografilor, sunt dezvoltări profesionale care trebuie să găsească argumente pe date, fapte, informaţii corecte şi corect interpretate. Dar trebuie avut în vedere omul la scara existenţială serioasă, deci problema identităţii are o întemeiere tehnologică. Neamurile apar relativ târziu pe scara istoriei, după obţinerea unui teritoriu şi vorbirea unei limbi. Dacă până la venirea lui Hristos ales era neamul evreu, după venirea lui toate neamurile sunt potenţial alese, nu poate fi diabolizat nici unul. […] Europa untului nu ne uneşte, s-ar putea s-o facă Europa culturală. Dacă ne gândim la Europa spirituală, ea ar trebui să ne cheme înlăuntru, nu să batem noi la porţi. Dacă ne gândim la altele, poate că nu. Nimeni nu s-a gândit nici o clipă să băgăm Muzeul Ţăranului Român în Europa, dar am primit titlul de Muzeu European al Anului. Am intrat pur şi simplu pentru că suntem, pentru că existăm. Noi nu prezentăm o succesiune de obiecte, ci o spiritualitate. Au venit nenumăraţi străini şi ei simt că aici e ceva care nu poţi să negi. Asta se întâmplă când valorile sunt autentice şi se exprimă coerent.

Ce se întâmplă de fapt în realitatea cotidiană? O persoană se identifică în istorie prin felul său de a fi, exprimat printr-o anumită concepţie despre lume şi viaţa corespunzătoare acestui mod al său de a fi; concepţie vădită la rîndul ei prin gîndire, limbă şi comportament. Aşadar, Fenomenul românesc şi un posibil punct de plecare în descoperirea în esenţial a sufletului naţional, se raportează analitic şi la zona geografică a regiunilor unde au apărut influenţele străine, fiecare naţie care a poposit pe meleagurile ţării noastre lasându-şi amprenta culturală asupra regiunilor etnografice pe unde a trecut: “Moldovenii sunt mai influenţaţi de polonezi şi ruşi, ardelenii de unguri, rhenanii de francezi, prusacii orientali de slavi”. Raportul se face şi la diferenţele de mentalităţi între urban şi rural, între munte, şes sau deal: “La noi, moldoveanul şi basarabeanul n-au acelaşi suflet ca olteanul ori ardeleanul. […] Orăşeanul trăieşte nervos, cerebral şi mobil, ruralul e moale, reacţionar şi sentimental.

Pentru poporul român, Ralea aliniază două tipologii distincte şi extreme în acelaşi timp, ale mentalităţii: scepticismul radical (suntem inferiori, nimic nu e bun, totul trebuie refăcut) şi grandomania şovinistă exprimată prin demagogia naţionalistă şi culturală. Autorul găseşte şi o soluţie ce ar transfoma cele două extreme din periculoase în constructive: atitudinea critică justă. O înţelegere bazată pe simpatie, dar şi pe discernamânt.

În căutarea pentru indici de determinare a sufletului naţional românesc, capitolul I al Fenomenului românesc ridică o problemă capitală: din cauza lipsei rădăcinilor culturii naţionale proprii, foarte mulţi români sunt siliţi să studieze după cărţile şi metodele occidentale, însă viaţa românească e alta decât cea occidentală, “de aici un dualism puternic între realitatea românească a faptelor şi cultura străină pe care o înmagazinăm şi care ne indică cu totul alte criterii de judecată şi valorificare decât cele care se obişnuiesc aici. ” Dacă aducem contextul în cadrul unei Românii deja afiliată cu drepturi depline în “uniformizatoarea” Uniune Europeană şi cum din punctul de vedere al lui Ralea, ce acuză lipsa unei culturi naţionale proprii, rezidă că identitatea naţională românească este fragilă si deci uşor influenţabilă. Atunci de ce apar probleme cănd vine vorba de aliniere la standardele europene? E posibil ca autorului să-i fie contrazisă teoria conform căreia indivizii, luaţi în parte, nu pot revela psihologia întregului popor? Este o certitudine faptul că sufletul fiecărui individ în parte este diferit, fiecare definitivându-şi o personalitate si o gândire proprie, mai mult sau mai puţin influenţată, însă în cazul unei intervenţii externe ce schimbă obiceiuri şi mentalităţi, metode şi valori, indiferent dacă în bine sau rău, se produce o mişcare colectivă, o trezire oarecum buimacă, dar generală şi o deschidere spre analiză, nu impusă, ci dorită. Aşadar, un stimul poate fi, iată, mai elocvent decât o analiză, pentru a identifica formele în care identitatea naţională rezidă.

Mihai Ralea încheie capitolul I al Fenomenului românesc cu o invitaţie la abandonarea scepticismului şi a grandomaniei, la evitarea criteriilor raţionaliste oferite de-a gata de cultura occidentală, o invitaţie la retrospecţiune directă şi liberă de orice idei preconcepute, a realităţii vii, aşa cum se realizează ea.

Partea a II-a din Fenomenul românesc, aşa cum o anunţă şi titlul, este o “încercare de caracterizare psihologică”. Aici, Mihai Ralea se va referi in cea mai mare parte a capitolului la poporul român în sine şi raportarea acestuia la occidental şi oriental deopotrivă. Autorul pare că decupează pentru moment România, pentru a aşeza-o pe un pol neutru faţă de psihologia celorlalţi doi poli, occidental, respectiv oriental. În analiza lucrării, toată civilizaţia stă într-un singur cuvânt: aptitudinea creatoare. Prin tehnica industrială şi capitalistă, occidentalul ţine toată planeta la dispoziţia sa. “În asemenea condiţii, filosofia sa nu poate fi decât voluntaristă. El crede că totul e posibil, e optimist în încrederea pe care o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea înţelepciunii sale; forţează evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără îndoială, idealul său ultim.

Dacă psihologia occidentalului este individualismul extrem, psihologia orientalului e exact contrară. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasivă. Întălnim deci şi aici, la fel ca in primul capitol, două extreme, de data aceasta psihologice. La fel ca în cazul scepticismului şi al grandomaniei, M. Ralea găseşte şi aici calea de mijloc drept cel mai bun tipar psihologic ce ar trebui urmat. Aşadar, între creaţiunea occidentalului şi resemnarea orientalului se naşte “o structură sufletească” cu valoare intemediară: adaptabilitatea.

Capitolul secund, plecând de la aceste teoretice schematici ale psihologiei apusene si rasaritene, plasează psihologia românească într-o comportare echidistantă între voluntarismul activist al Occidentului şi pasivitatea fatalistă a Orientului. Echilibrul nostru sufletesc se cheamă deci adaptabilitate.

Din analiza profilului psihologic al românului ca entitate distinctă şi “adaptabilă”, deci in semi-neutralitate faţă de Occident şi Orient (semi-neutralitate, pentru că psihologia adaptabila rezulta din ambele extreme, împrumutând din ele, aşa cum am arătat mai sus), găsim un caracter al românului destul de permisiv, dacă nu chiar impasibil, atunci paşnic, ce acceptă şi se adaptează situaţiei. M. Ralea găseşte că românul preferă întotdeuna spiritul tranzacţional. Românul e prin excelenţă bun şi într-o măsură tolerant, fiindcă e sceptic. “Românul nostru e chiar mai mult decât atât: e eminamente bun. […]. Şi într-o măsură e şi tolerant. Aceasta îi permite să se acomodeze la schimbarea împrejurărilor, îi aduce acea supleţe pe care n-o cunosc popoarele meridionale, pline de ură şi de invidie […].”

Pentru a evidenţia adaptabilitatea unui român în străinătate, Mihai Ralea apelează la exemple precum facilitatea cu care românii pot învăţa limbile străine, sau cum aceştia învaţă rapid specificul moravurilor si îl mânuiesc imediat cu dezinvoltură. Din această cauză, concluzionează autorul, profesiile cele mai căutate in românia momentului sunt avocatura şi medicina: presupun o acomodare mai elastică cu realitatea schimbătoare.

Deşi superficial în practică, pentru autor românul este înainte de toate inteligent; o inteligenţă imediată, clară şi de bun-simţ, ce exclude naivitatea. Cu toate acestea, M. Ralea enunţă cu regret lipsa sentimentului religios veridic, aratând că educaţia religioasă de veacuri a fost neglijată şi nu se poate improviza imediat.

Toate aceste aptitudini, pe larg explicate in paginile acestui al doilea capitol al lucrării lui Mihai Ralea, Fenomenul românesc, vin să explice cum a reuşit a rezista românul ca fiinţă etnică “sub atâtea furtuni care au trecut deasupra capului său”, cum a putut să nu îşi piardă caracterul naţional (pe care, iată, îl are!), sub atâtea încercări de deznaţionalizare. Pentru autor, din toate acestea l-a scăpat aptitudinea sa de adaptare. Prin trasaturile creionate de M. Ralea, profilul psihologic românesc este unul tânăr, adaptabil, sentimental, cu determinare.

Lucrarea eseistului Mihai Ralea este eminamente contemporană ideatic, mai ales sub noul aspect al României, de stat integrat cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Aparţinând genului academic, Fenomenul românesc invită cititorul la analiză, la analiza sinelui printr-o prismă a paralelismelor multiculturale internaţionale. Stilul greoi, imposibil de inţeles pentru neiniţiaţi la o primă citire, prinde contur odată cu perceperea valenţelor ideilor de identitate naţională, de cultură, de morală si de psihologie. Pe parcursul a doar câteva pagini, M. Ralea găseşte şi relaţionează concepte de urmat sau de blamat, tipologii edificatoare de urmat sau de combătut, cauze şi consecinţe ce pot avea impact asupra identităţi naţionale a unui popor. Multitudinea analizelor antropologice, sociale, psihologice, etnografice, geologice precum şi impactul cu care fiecare element de acest gen poate influenţa sufletul şi existenţialismul uman, fac din Fenomenul românesc o cutie a Pandorei, în care sufletul românesc poate găsi şi bune şi rele, progres sau dezastru. Încheierea autorului reprezintă stilizat, cheia pentru această cutie, cheie lăsată chiar în încuietoare. Depinde numai de mâna ce o va învârti si de alegerile făcute.

“Adaptabilitatea e o sabie cu doua taişuri. Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate. […] La răspântie, se cere mai multă înţelepciune decât oriunde.”

Autor: Bogdan Popovici

Posted in Cultura, Simple Vorbe, Social | 6 Comments »